Născut intr-un orăşel transilvănean, în anii industrializării… cu tot dinadinsul, a oricărui târg, oricât de neînsemnat, am încercat toate jocurile copiilor de-atunci, într-o strânsă legătură cu lucrările la noile clădiri de blocuri, apărute în zonă ca ciupercile după ploaie. Drept urmare, toate jocurile „clasice”- de-a v-aţi ascunselea, hoţii şi vardiştii, ţară, ţară, vrem ostaşi!- erau „condimentate” cu tot soiul de accesorii furnizate de şantierele din apropiere (cine nu-şi aminteşte faimoasele puşti din tub Bergman?).
De departe, cel mai palpitant dintre jocuri era închipuita luptă dintre daci şi romani, pentru că acesta necesita un proces complex de fabricare a armelor –s ăbii, topoare şi buzdugane -, care presupunea şlefuirea atentă a lemnului folosit, urmată de introducerea acestuia în cazane cu smoală fierbinte (folosită la izolarea acoperişurilor),